Dragă cititor, astfel s-a întâmplat că niciun creștin să nu piară la cucerirea Ierusalimului. (vezi articolul Anul 70 d.Hr. – Căderea Ierusalimului.) Dar cu puțin timp în urmă, într-un alt loc – numit Roma, și sub un alt cezar – numit Nero, începuse o prigoană uriașă a creștinilor. Motivul fusese incendiul din Roma din anul 64 d.Hr.
Nero (54-68)¹ a acuzat pe creștini ca fiind acei care au dat foc Romei și i-a persecutat aruncându-i în arene la fiarele sălbatice, arzându-i ca torțe vii prin parcuri și omorându-i în felurite forme.
Această persecuție a fost continuată de alți cezari precum Domițian (81-96) fratele lui Titus, Traian (97-117), Marc Aureliu (161-180), Septimiu Sever (193-211), Decius (249-251), Valerian (253-260) și Dioclețian (284-305). [1]
Deși nimeni nu credea că ei au incendiat Roma, creștinii erau prigoniți, pentru că nu se închinau Cezarului, care era văzut ca Domn și Dumnezeu și astfel puneau în pericol ordinea și siguranța Romei.²
Bieții frați creștini nu făceau rău nimănui, ba chiar își ajutau inamicii și se jertfeau pentru alții. Această prigoană a luat sfârșit în anul 313 d.Hr. cu Edictul de toleranță de la Milano. Se estimează că numărul martirilor [1] prigoanei romane între anii 52 și 313 d.Hr. a fost între 20 000 și 200 000.
Edictul de la Milano, 313 d.Hr.
Prin acest edict s-a dat prima oară libertate creștinilor de a se aduna și închina fără pericolul iminent de a fi osândiți la moarte. Aceasta era posibil datorită cezarului Constantin cel Mare, care deși el însuși era un adept al zeului Soare Sol Invictus, favoriza pe creștini. Această favorizare începuse cu un an în urmă după bătălia de la podul Milvius. Se spune că înaintea luptei, Constantin ar fi avut o viziune în care o ființă de lumină i-a poruncit să pună semnul crucii pe toate scuturile de luptă ale armatei sale pentru a birui și a deveni unicul cezar.
După victoria câștigată și desființarea Tetrarhiei (un sistem de conducere în care imperiul era împărțit în patru – la patru cezari), Constantin Îl venerează pe Domnul Hristos ca pe zeul său de război, dar închinându-se mai departe și zeului Soare.
După ce Edictul de la Milano oferea libertate religioasă tuturor cultelor, am putea spune că frații noștri creștini în sfârșit au putut răsufla de ușurare. Dar dragă cititor, din păcate Satan nu își terminase lucrarea, ci doar își schimbase tactica într-una mai subtilă și mai periculoasă. Încetul cu încetul biserica își pierdea curăția ei inițială. Erezii precum Arianismul³, care zice că Domnul Hristos nu ar fi Dumnezeu ci doar o ființă creată sau născută din Dumnezeu, a început să distrugă pacea în comunități și și-a lăsat urmele lucrării ei până în ziua de azi.
Pe 7 martie 321 d.Hr., Constantin a dat o Lege Duminicală în cinstea zeului Soare. Ea spune: „Toți judecătorii, orășenii și meseriașii trebuie să se odihnească în venerabila zi a soarelui. Locuitorii satelor însă pot să se ocupe liber de cultivarea câmpului, pentru că deseori se întâmplă că nicio altă zi nu este mai potrivită pentru semănarea grâului în brazde sau pentru plantarea viței de vie. În felul acesta câștigul dat de providența cerească nu trebuie să se piardă din cauza aceasta.” [2]
Pentru a convinge pe creștini să serbeze ziua soarelui numita Dies Solis, episcopul Eusebiu, prieten apropiat al lui Constantin, a declarat Duminica fiind Ziua Domnului, în care Domnul nostru Isus Hristos a învins moartea și a înviat din morți. Astfel Biserica creștină a început să aibă două zile de odihnă: Sabatul și „ziua Domnului” pe care păgânii o serbau ca zi a soarelui. Cu trecerea timpului s-a interzis însă să se mai țină slujbe vineri seara și sâmbăta. Oamenii nu mai aveau voie să se odihnească în Sabat, ci erau forțați să lucreze în ziua sfântă, pe care Domnul o pusese deoparte ca zi de odihnă chiar din Eden încoace. (vezi relatarea Creațiunii în cartea Genezei). În schimb Duminica a fost ridicată la nivelul Sabatului și orice om era obligat să se ducă la biserică și să nu facă nicio lucrare în acea zi. Din păcate această zi falsă de închinare a rămas până în ziua de azi implementată în bisericile creștine. [3]
Dar haideți să ne întoarcem în zilele lui Constantin cel Mare. Cam prin anul 324 d.Hr., Constantin începe să se vadă pe sine însuși ca fiind creștin și ca urmare dă în construcție mai multe biserici. Printre ele cea mai cunoscută este biserica Sfântului Petru de la Vatican. Construcția din zilele noastre nu este aceeași cu cea a lui Constantin, dar este construită pe fundația bisericii lui. Poate te întrebi ce l-a făcut pe Constantin să se lase de închinarea la zeul Soare. Adevărul este că el a început să se închine lui Hristos, văzând în El o doar o altă înfățișare a lui Sol Invictus.Prin urmare el a fost doar cu numele creștin. Obsesia lui după putere l-a făcut să își omoare chiar soția și fiul cel mai mare Crispus (†326 d.Hr.), ca nu cumva cineva să-i ia tronul. Ca cezar al Imperiului Roman el era și Pontifex Maximus, cel mai înalt preot al Romei. Prin funcția aceasta el a lansat primul conciliu de la Niceea în anul 325, pentru a rezolva unele întrebări teologice ale Bisericii. Una dintre ele era cea a Arianismului. Conducerea bisericii s-a decis pentru Trinitarianism, recunoscând că Domnul Isus este deopotrivă cu Dumnezeu Tatăl. Libertatea religioasă, care de-abia începuse, se apropia cu pași rapizi de sfârșitul ei prin unirea bisericii cu puterea civilă. În anul 380 d.Hr. Creștinismul a devenit oficial religia Imperiului Roman. Dar acest imperiu începuse să se clatine. Pe perioada marii migrații a popoarelor din 375 d.Hr. până în 568 d.Hr. biserica creștină a fost confruntată cu multe popoare și culte. Pentru a ușura convertirea păgânilor la Creștinism, creștinii au acceptat multe tradiții și obiceiuri ale păgânilor și le-a integrat în sânul bisericii.
Totuși nu toți creștinii au fost de acord cu evoluția bisericii, de aceea ei s-au despărțit de ea și au continuat să se închine Domnului după lumina scripturilor în grupuri mai mici și de obicei în locuri mai izolate, precum în munți.
Numai că nu după mult timp o putere nouă a început să prigonească din nou rămășița credincioasă Domnului. Această putere întruchipată prin episcopii Romei a început să crească după ce a distrus cele trei coarne ariene menționate în Daniel 7:7-8, anume pe Heruli în anul 493 d.Hr.⁴, pe Vandali în 534 d.Hr. și pe Ostrogoți în 562 d.Hr.
(Aceste trei popoare au fost etichetate ca „ariene” pentru că se opuneau învățăturii și practicilor bisericii Romano-Catolice. Dacă chiar au avut o vedere ariană cu privire la Dumnezeire este necunoscut. Cert este că din traducerea Bibliei in gotică de Wulfila sau numit și Ulfilas care a jucat un rol important în convertirea goților sau în învățăturile sale nu se descoperă niciun indiciu spre această învățătură.)
Dacă te întrebi cum de papalitatea catolică a distrus aceste popoare germane, trebuie să știi că această instituție religioasă a fost și una militară. Papa fiind conducătorul credincioșilor, ba chiar mai mult, văzându-se ca înlocuitor al lui Hristos și Dumnezeu pe pământ, hulind pe Creatorul său fățiș, el a devenit și conducătorul tuturor regilor (pe țărm european), având astfel și puterea militară la îndemână.
Paralel cu această dezvoltare a ierarhiei în biserică a fost și mișcarea călugărilor. O dată cu regulile Benedictine în anul 540 d.Hr., au început să fie construite multe mănăstiri conduse cu strictețe în dorința de a trăi o viață simplă și mai aproape de Dumnezeu. Totuși biserica se degrada tot mai mult. Biblia nu mai era permisă oricărui om, ci doar celor învățați în limba latină.
„Timp de sute de ani răspândirea Bibliei a fost interzisă. Oamenilor le-a fost interzis să o citească sau să o aibă în casele lor și preoți și prelați fără principii interpretau învățăturile ei pentru a-și susține pretențiile lor.” [4]
Curiozitate: Știai că Constantinopolul (Istanbulul de azi) a fost numit așa după Constantin cel Mare? Înainte se chema Bizanț (după coloniile grecești Byzantion).
Din pricina analfabetismului s-a decis la al doilea Conciliu din Niceea în anul 787 d.Hr. că icoanele sfinților să fie permise pentru a ajuta oamenii de rând să înțeleagă povestea lor. Astfel s-a introdus închinarea la fecioara Maria și la sfinți, la icoane și relicve, încălcând în mod direct porunca Domnului cu privire la închinarea la idoli. „Să nu ai alți dumnezei afară de Mine. Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a lucrurilor care sunt sus în ceruri sau jos pe pământ sau în apele mai jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor și să nu le slujești, căci Eu, Domnul Dumnezeul tău sunt un Dumnezeu gelos care pedepsesc nelegiuirea părinților în copii până la al treilea și al patrulea neam al celor ce Mă urăsc și Mă îndur până la al miilea neam de cei ce Mă iubesc și păzesc poruncile Mele.” (Exodul 20:3-6)
Este trist, dar puterea statului împreună cu biserica creștină catolică au format o eră de întuneric și suferință numită Evul Mediu.
(un alt articol cu privire la Evul Mediu va urma…)
Note explicative
¹ Anii menționați sunt cei de domnie a Cezarului
² Erau si mulți Romani păgâni care nu credeau in existența zeilor, dar tot se închinau lor (zeilor) și Cezarului, pentru că tradiția și ordinea cerea aceasta. Religia iudaică era singura religie care fiind monoteistă, era scuzată de închinarea la zei datorită vechimii existenței ei. Creștinismul a fost văzut o vreme ca o ramură a iudaismului, dar după ce a început să se răspândească în orice clasă socială, rasă sau cultură, ea a devenit în ochii conducătorilor un pericol național. De ce? Imaginează-ți un om care ține foarte mult la poziție și rang. Are mulți sclavi și multă avere. Îi place sa petreacă și să câștige onoarea celor mari, deoarece este ambiționat. Acum imaginează-ți-l cum s-ar simți dacă vede că tot mai mulți din prieteni săi își pierd interesul în petrecerile, afacerile și activitățile care le aveau împreună, ba chiar își tratează sclavii ca pe niște frați și apoi nici nu mai dau onoare cezarului și zeilor „care au pus fundamentele Romei”.
³ numit după Arius (trăit: ca. 250-336 d.Hr.), prezbiter din Alexandria care a propagat aceasta teorie
⁴ datele anilor sunt aproximative, deoarece războaiele și distrugerea unui/unor popoare este legat de un proces (de durată)
Bibliografie
[1] Isus despre sfârșitul lumii, de Lucian Cristescu, pagina 73-74, „Fețele imposturii”
[2] Marea luptă, de Ellen G. White, p. 439 / cap. Libertatea de conștiință amenințată
[3] Marea luptă, de Ellen G. White, p. 42/cap. Legea duminicală a lui Constantin și p. 522 Apendice
[4] Marea luptă, Ellen G. White, p. 39, paragraf 51, cap. O epocă de întuneric spiritual
Michael Postolache
