Dragă cititor, aș vrea să te iau cu mine într-o excursie prin timp și spațiu pentru a ne aminti de evenimentele care au marcat lumea creștină.
Odată cu înălțarea Sa la cer, Isus a spus ucenicilor Săi: „Duceţi-vă în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la orice făptură.” (Marcu 16:15). Evanghelia se răspândea rapid prin toată Iudeea, Samaria, Galileea și întregul Israel de atunci. Sămânța adevărului fusese semănată în inimile oamenilor prin lucrarea Domnului nostru Isus Hristos și recoltată de urmașii Săi rămași pe pământ și împuterniciți de Duhul Sfânt. Prin prigoana din partea autorităților iudaice, marea veste a răscumpărării a călătorit odată cu urmașii asupriți spre locurile lor de refugiu, precum Damascul sau Antiohia (localizate în Siria).
Totuși Evanghelia era vestită în general doar Iudeilor, până când Domnul nostru a chemat pe Saul din Tars, fostul prigonitor al ucenicilor Săi, împreună cu Barnaba ca apostoli ai neamurilor. Acești misionari împreună cu alții, au dus vestea cea bună tuturor oamenilor. Iudeilor, precum și grecilor, sirienilor, fenicienilor, macedonenilor, efesenilor (sau în general perșilor), romanilor și multor altora. Nu se făcea diferența între învățat și om simplu, sărac sau împărat, toți oamenii sunt la fel de prețioși înaintea Domnului. În felul acesta, creștinii, prima dată numiți așa prin 43 d.Hr în Antiohia, au ajuns să fie răspândiți în primul și al doilea secol până la marginile Imperiului Roman. Centrul acestei mișcări fusese Ierusalimul până la data de …
70 d.Hr. ~ Căderea Ierusalimului
Domnul Isus prevestise distrugerea Ierusalimului cu cuvintele: „Adevărat vă spun că nu va rămâne aici piatră pe piatră care să nu fie dărâmată.” (Matei 24:2) Și așa a fost.
Răscoalele zeloților iudei au invocat mânia împăratului Vespasian, care prin fiul său Titus și cu patru legiuni (o legiune = 3000 până la 6000 de soldați) au distrus o dată pentru totdeauna revolta iudaică. Asedierea capitalei a durat jumătate de an, începând în ziua întâi a Paștelui în martie și sfârșind pe 7 septembrie cu rezultate catastrofale. Din cei circa 3 milioane de oameni asediați, 1.1 milioane au fost uciși la cucerire sau atârnați pe cruci. Ceilalți ori au fost luați sclavi ori muriseră mai devreme în timpul foametei groaznice a asedierii. Dacă muriseră din altă cauză, atunci probabil datorită luptelor interne ale conducătorilor iudei.
Dragă cititor, probabil te gândești cât de îngrozitor ar fi fost să trăiești acele timpuri. Și ai dreptate! Dar ca urmași ai lui Hristos, povestea arată altfel. Niciun creștin nu a murit sau a fost luat captiv pe vremea aceea, pentru că Domnul nostru în mila și dragostea Sa, i-a avertizat și le-a dat multe semne și minuni. Doar cei care nu au vrut să creadă au murit. Hristos le spuse urmașilor Săi: „Când veți vedea Ierusalimul înconjurat de oști, să știți că atunci pustiirea lui este aproape. Atunci cei din Iudeea să fugă la munți, cei din mijlocul Ierusalimului să iasă din el și cei de prin ogoare să nu intre în el. Căci zilele acelea vor fi zile de răzbunare, ca să se împlinească tot ce este scris. Vai de femeile care vor fi însărcinate și de cele care vor da piept în acele zile! Pentru că va fi o strâmtorare mare în țară și mânie, împotriva norodului acestuia. Vor cădea sub ascuțișul sabiei, vor fi luați robi printre toate neamurile, și Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri, până se vor împlini vremurile neamurilor.” (Luca 21:20-24)
Pe lângă aceste avertizări date din partea Domnului nostru, au existat semne vizibile în Ierusalim în timpul asedierii lui Cestius Gallus în 66 d. Hr. „La miezul nopții o lumină nenaturală strălucea deasupra templului și altarului. La apus, pe norii cerului, se arătau care și oameni de război adunându-se pentru bătălie. Preoții care slujeau noaptea în sanctuar erau îngroziți de niște sunete misterioase, pământul se cutremura și mulțimi de glasuri erau auzite strigând: „Să fugim de aici”. Poarta mare dinspre răsărit, care era atât de grea încât abia putea fi închisă de douăzeci de oameni și care era zăvorâtă cu bare imense de fier prinse adânc în caldarâmul de piatră tare, s-a deschis singură la miezul nopții. Timp de șapte ani un bărbat a colindat străzile Ierusalimului, anunțând nenorocirile care aveau să vină peste cetate. Zi și noapte el repeta cântecul straniu de jale: „Glas de la răsărit, glas de la apus, glas din cele patru vânturi, glas împotriva Ierusalimului și împotriva templului, glas împotriva mirilor și a mireselor, glas împotriva întregului popor!” Acest bărbat ciudat a fost întemnițat și biciuit, dar nici o plângere nu s-a auzit de pe buzele lui. Singurul lui răspuns la insultă și maltratare era: „Nenorocire, nenorocire pentru Ierusalim! Nenorocire, nenorocire pentru locuitorii lui!” Strigătul lui de avertizare n-a încetat până când a fost ucis în asediul pe care-l prevestise.” (Marea luptă, de Ellen G. White, pagina 22 / paragraf 29 ultima parte – și paragraf 30 prima parte).
Chiar când asedierea promitea cel mai mare succes, Cestius cu armatele sale s-au retras și nu s-au mai întors până la venirea lui Titus, patru ani mai târziu. Iudeii au fugărit armatele romane (care se retrăgeau) și credeau că au biruit. Dar creștinii au ascultat sfatul Domnului Hristos și au părăsit Ierusalimul fugind spre Pella, din ținutul Perea, dincolo de Iordan (astăzi Irbid în Iordania) ducându-se astfel în siguranță.
De acum înainte, nu mai era Ierusalimul centrul răspândirii creștinismului, ci orice inimă care Îl iubește pe Domnul Isus.
(Articolul următor din această serie este Anul 313 d.Hr. – Edictul de la Milano.)
Michael Postolache
