O cetate întreagă se pocăia, dar nimeni pe pământ nu era fericit din cauza asta. Iona – trimisul – era nemulțumitor. Tot cerul cânta cântările primirii înapoi, universul vibra de bucurie, dar Iona era copleșit de mânie.
Era ca și când o cetate întreagă de fii risipitori s-a întâlnit la întoarcerea de pe căile pierzării. Și Tatăl i-a adunat pe toți pentru un ospăț care să rămână în istorie. Dar Iona – fratele fiilor risipitori – stătea deoparte mânios… sperând că nu se va termina așa.
La drept cuvânt, el nu fugise niciodată din casa părintească, ci Își ascultase mereu Tatăl în orice vorbă fără să cârtească. Oare? Oh, da, a plecat și el în alte direcții, și ar fi ajuns departe, dacă n-ar fi fost furtuna și adâncul mării. Și apoi peștele și minunea întoarcerii din drum.
Dar nu le era frate. El era credincios, nu ca ei. El era din neam ales, ei erau niște păgâni. Cum ar putea să se bucure? Ei erau niște vrăjmași, el avea sânge din poporul Domnului.
Știi ce mă întreb? Oare pe câți fii risipitori i-a întors din drumul spre acasă privirea încruntată și mustrătoare a fiilor împărăției?
Dacă nu le poți ieși înainte cu brațe deschise, lasă ca primirea să le-o facă Tatăl. Așa cum știe El. Așa cum ar vrea să știi și tu.
Căci „va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăiește, decât pentru nouăzeci și nouă de oameni neprihăniți care n-au nevoie de pocăință.” (Luca 15:7)
Într-o zi vom înțelege că bucuria din cer e voia Tatălui. Și ne vom ruga să se facă voia Lui „precum în cer și pe pământ.” (Matei 6:10)
Și dacă atât de mare a fost bucuria și ospățul pentru fiul risipitor, oare cu cât mai mare va fi veselia la întoarcerea tuturor fiilor? La întoarcerea fiilor care n-au plecat.
Ghiță Bizău
