Unul dintre conceptele relativ noi despre care există tendința generală să se vorbească în lumea creștină de astăzi și pe care, de altfel, se pune accentul tot mai mult este acela de „Relație cu Dumnezeu”. S-ar spune că această legătură dintre om și Dumnezeu este de o importanță vitală, că este chiar esența vieții unui creștin considerat a fi „adevărat” și că de aceasta depinde până și „dobândirea” așa numitei „vieți veșnice”. Însă ce presupune totuși această relaționare și care sunt „bazele” pe care a fost sau poate să fie clădită?
Primul pas
„Mi-a cerut…”, „Mi-a scris…”, „Mi-a spus…”, „M-a întrebat…”, „A venit la mine…” — de multe ori acestea sunt frânturi din propozițiile pe care le amintește, de obicei, vreo fată sau vreo femeie atunci când dorește să descopere începutul relației ei cu vreun băiat sau bărbat, toate acestea reprezentând nimic altceva decât „primul pas” făcut de un el (căruia de multe ori îi revine rolul acesta) către o ea (căreia de multe ori îi revine să accepte gestul).
În ce îi privește pe oameni și pe Dumnezeu, în istoria omenirii, Acesta din urmă este Cel care a făcut acest „prim pas” — „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (Ioan 3:16). Încă de la Adam, când omul a ales să păcătuiască și deci să pună un zid de despărțire între El și divinitate (Isaia 59:2), a fost înfăptuit un plan, astfel încât legătura omului cu Dumnezeu să fie din nou posibilă și în final să fie restaurată, la acea stare, înainte ca Adam și Eva să aleagă să mănânce din pomul interzis (Geneza 3:1-6), când aceștia trăiau în armonie.
Faptul că Isus Hristos a murit pe cruce face astăzi posibil, printre altele, ca noi să putem să avem parte de comuniune cu Dumnezeu. Acest imens sacrificiu este actul de cea mai mare importanță din istoria care ne este cunoscută, însă în afară de acesta, Dumnezeu face și astăzi nenumărate demersuri ca relația mea și a ta cu El să poată să prindă viață.
Există reciprocitate?
De multe ori, pentru ca între două persoane să poată exista o relaționare, este necesar ca acestea să se întâlnească într-un punct comun — iar acest lucru, inevitabil, cere sacrificiu. Un psiholog povestea odată cum, pe vremea când era student, pentru a putea să fie împreună cu tânăra de care se îndrăgostise și care ulterior avea să-i devină soție, a renunțat la viața lui de petrecăreț în a cărui casă mai mereu se afla tot o altă fată. Cu alte cuvinte, eu las ceva de la mine și tu lași ceva de la tine, eu fac ceva și de asemenea, și tu faci ceva.
Așa cum aminteam, din partea lui Isus a venit sacrificiul de la cruce. Dacă asta nu ar fi fost de ajuns, a luat toate măsurile posibile ca și noi să reușim să facem „pași” spre El. În Biblie chiar este făcută o analogie în acest sens: Hristos este „mirele”, care a făcut toate pregătirile necesare nunții (a ales ziua și locul, a ales sala, a invitat oaspeții, s-a ocupat de mâncare și chiar și de ținuta necesară, a ales instrumentiștii și a decorat totul) și care ne cheamă pe noi, pe fiecare, să acceptăm să fim părtași la această nuntă, să fim „mireasa”. Cu alte cuvinte, să acceptăm oferta de restaurare a legăturii dintre noi și Dumnezeu. Însă după cum spuneam, această acceptare a invitației, acest „Da!” presupune sacrificiu. Nu o să fie posibilă întâlnirea într-un punct comun cu Dumnezeu până când noi nu sacrificăm lucrurile care ne despart de El. Niciodată nu o să aibă loc „nunta” dacă în inima și viața „miresei” mai există și altcineva în afară de mire.
Se pot încerca multe lucruri pentru crearea unei legături, însă până când nu se renunță la lucrurile pe care inima le prețuiește atât și care produc separarea, această relație cu Dumnezeu o să rămână doar o idee frumoasă, niciodată un fapt real și cât se poate de practic. Iar când această decizie va fi fost luată, deja se va putea vorbi de metodele prin care această „conexiune” poate să fie menținută.
De ce?
De ce să sacrific? Ce motiv aș avea să am o relație cu Dumnezeu? Mai cu seamă, ce se întâmplă atunci când știu că ar fi de preferat să existe o astfel de legătură, însă nu doresc una? Iubirea este și va rămâne singurul motiv relevant pentru care omul a sacrificat și va sacrifica vreodată în acest context, sau cel puțin ar trebui să fie. Minusul acestei realități probabil este acela că, așa cum amintește o vorbă populară, „De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere.” Dacă în mine nu se găsește dragoste, atunci nici întrebările de mai sus nu își găsesc răspunsul. Și totuși, iubirea lui Dumnezeu generează în noi iubire (sau cel puțin posibilitatea ca aceasta să prindă contur — depinzând deci de disponibilitatea noastră) — (1 Ioan 4:19). Iar această iubire a lui Dumnezeu, rămâne una dintre puținele certitudini ale vieții: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (Ioan 3:16)
Eric Todoran
