Trăia demult un tânăr
Și prin credința lui nimic nu i-a lipsit,
Din dragostea enormă, Dumnezeu
Orice i-a dăruit.
Și tânărul a știut și chiar a aprobat
Că Dumnezeu e tot și totul Lui I-a dat.
Așadar, din toată avuția sa,
Pe toți din jur mereu îi ajuta.
Avea și un prieten despre care multe nu știa,
I-a fost de-ajuns să afle că lângă el va sta,
Nimic nu i-a reținut ca ei să își promită,
Că prietenia lor pe veci va fi unită.
Dar timpul a trecut și multe s-au schimbat
Și totodată, acest tânăr de Domnul a uitat,
Mândrie, egoism, orgoliul l-au captat,
De la credință încet, încet s-a depărtat.
De greu a dat atunci și multe a pierdut,
În tot ce-a plănuit succes n-a mai avut,
Tristețea l-a cuprins când a văzut că-n viața sa
Doar al său prieten era ce mai avea.
Al său prieten atunci pe loc i-a zis:
„- Oricât vei pierde, frate, tu știi că ți-am promis
Alături că îți voi fi întotdeauna,
La bine și la rău cu tine voi fi una!”
Însă în întristare și mare dezamăgire,
Cum se afla atunci, vorbi fără să știe:
„- Ce știi tu despre mine, când toate îmi lipsesc,
Ce pot să fac acum și ce să-mi mai doresc?”
„- Dorește-ți ca altă dată pe Domnul să-L iubești,
A Lui făgăduință dorind să moștenești;
Tu voia Lui o poartă și tot vei birui,
Iar în credința ta nimic nu-ți va lipsi.”
Pe loc el și-a dat seama greșeala ce-a făcut
Și-n apăsarea sa tot a recunoscut.
Atunci tânărul nostru cu capul său plecat,
Cu inima zdrobită spre casă s-a-ndreptat.
Și acolo s-a închis și a îngenuncheat,
În rugăciunea sa totul a regretat.
Prin agonia lui către cer a privit,
Și numai amintindu-și cum Domnul l-a iubit.
El s-a căit atunci de tot ce a făcut,
De-a lui mândrie mare ce-n suflet a avut,
Dar în puterea sa voia doar ca să spună:
Tu, Doamne, acum mă iartă de fapta mea nebună!
Că împotriva ta eu doar m-am ridicat
Și glasul Tău cel dulce nu am mai ascultat;
De aceea eu Te rog cu mine Tu să fii,
Voia Ta să mă ajuți pentru a o-mplini.
Îndată a simțit o mare ușurare
Și nu s-a îndoit deloc că a primit iertare.
Atunci el a știut ce mai avea să facă,
La prietenul său a trebuit să se întoarcă.
N-a ezitat, s-a dus, iertare să își ceară
Și doar ce-a apucat din cas’ să iasă afară,
Că în calea lui prietenul a apărut
Și tânărul să îi vorbească imediat a început.
Prieten bun, acum te rog mă iartă
Căci sfatul tău deloc n-am ascultat,
Și-al meu regret inima mea îl poartă
Că a noastră promisiune eu am încălcat.
Dar acum știu și îmi recunosc greșeala
Și îmi doresc atât de mult să-mi ierți purtarea,
Pentru că Domnul mi-a amintit făgăduința,
Că pot să lupt, să duc la capăt biruința.
Și astfel tânărul iertare a căpătat
Da! A lui greșeală Domnul a iertat.
Și în genunchi Lui Dumnezeu I-a mulțumit
Că neîncetat iubire El i-a oferit,
Dar chiar mai mult, prieten bun i-a dăruit.
Alex Grecu
